Asa cum va spuneam saptamana trecuta in discutia despre masura in care ceva este unic sau nu, am primit o replica de la acelasi prieten.
Mi-a spus ca “bine, bine dar tu incerci sa spui ca sunt doua feluri de unic aici”:
a) unicul banal
b) unicul exceptional
Nu, nu impart unicul in 2 categorii, nici macar in 2 nuante. Doar modul in care privim si receptam ce este unic in jurul nostru.
Toate florile din gradina sunt unice si toti cei 6 miliarde de oameni ai planetei sunt unici fiecare in felul lui. Trec peste orgoliul personal (numai unu ca mine pe pamant! Ca mine nimeni altu’) si ocolesc intentionat orice argument teologic (fiecare fiinta pe pamant este o creatie unica a lui Dumnezeu) de teama unor controverse interminabile.
Plecand de la exemplul de mai sus cu gradina de flori, eu consider ca daca atribui unicul unei mase intregi, atunci nu mai este potent, nu mai este o calitate, este doar o simpla trasatura.
Daca spun ca orice individ este unic in aceasta situatie, atunci este la fel de caracterizant si de important pentru respectiva persoana ca si cum as spune ca are parul saten.
Cand pui stampila unic pe ceva, atunci te astepti la un “ceva” deosebit si insemnat, nu la o trasatura general valabila (implicit banala in acest context)
Sper ca m-am facut inteles ca nu incerc sa spun ca exista unic si Unic cu “U” mare, fiindca deja ar trebui sa refac definitia din dictionar in acest caz.
Sub soare 